Criza
iconologică şi iconografică
la pictorul Sorin Dumitrescu
Sorin Dumitrescu
s-a născut la 18 martie 1946, în București. Este profesor universitar la
Universitatea Națională de Arte București iar din anul 2006 membru corespondent
al Academiei Române.
Absolvent al
Institutului de Arte Frumoase din Bucureşti în anul 1969, la clasa profesorului
Corneliu Baba, avându-i colegi printre alţii şi pe Mihai Cismaru, Ștefan
Câlția, Sorin Ilfoveanu, participă la anualele și bienalele republicane și la
Saloanele Municipiului București încă din acest an.
Împreună cu artiştii
Horia Bernea, Florin Ciubotaru, Marin Gherasim, Horea Mihai, Vasile Gorduz,
Napoleon Tiron, Bata Marianov, Doru Covrig fondează în anul 1981 Gruparea
9+1.
Pictor şi grafician de un real
talent şi cu un înnoitor limbaj artistic şi conceptual, are numeroase expoziţii
personale şi de grup, în anii '70-'80, la Bucureşti, Lugoj, Braşov, Timişoara
dar şi peste hotare: 1974 Toulon; 1975 Stockholm; 1982 Paris, 1971
Festivalul de Artă de la San Marino, 1974 Maastricht, 1975
Concursul de Portret Paul Louis Weiler (Paris), 1981 Osaka, 1982
Bienala Tineretului de la Paris.
Dar cu adevărat înnoitor şi vădind reale
calităţi organizatorice, Sorin Dumitrescu devine un glas sonor al breslei din
care cu mândrie face parte, odată cu deschiderea galeriei Catacomba, al cărui
iniţiator şi curator este, în perioada anilor 1992-2001. Galeria bucureşteană,
a cărui director, timp de un deceniu a fost pictorul Sorin Dumitrescu, s-a
remarcat în anii destul de tulburi post revoluţionari prin promovarea pe simeze
și, în general, în spațiul dezbaterii publice, a unei arte de mare anvergură
spirituală. Tot el este şi Fondatorul Editurii și Fundației Anastasia. A pictat
catapeteasma Bisericii "Scala Coeli alle Tre Fontane", (Fig.1)
încredinţată Parohiei Ortodoxe Române "Sfântul Ioan Casian" din Roma.
Deasemenea artistul Sorin Dumitrescu este şi un maestru al cuvântului. Printre
cărţile sale cele mai cunoscute sunt de remarcat: "Chivotele lui Petru
Rareş şi modelul lor ceresc", "Anticritice: Artiştii
catacombei", "Rock&Popi - Carte de veghe creştină" şi
"Iconostasul român de la Scala Coeli".
Dar cred că sunt suficiente datele
biografice, care totuşi se cereau de la sine, şi aşa cum o spune şi
titlul acestei scrieri, subiectul principal este Criza iconologică şi
iconografică în societatea contemporană, bineînţeles în strânsă legătură cu
opera şi concepţia artistică a artistului Sorin Dumitrescu, artist care ţine cu
toată fiinţa lui să nu fie considerat original sau novator în arta sa de
iconar. Pentru că arta icoanei nu poate fi în nici un caz originală şi nici
inovatoare.
Un rol decisiv, o adevărată cotitură în viaţa
sa de artist dar mai cu seamă în Viaţa sa, l-a avut apariţia Pr.
Constantin Galeriu, care devine pentru dânsul un model şi un” canon”
care-i v-a călăuzi întregul demers spiritual şi artistic. Chiar de la prima
întâlnire, (în anul 1978), când artistul îşi devoalează profesia şi misiunea,
acesta exclamă: "Aaaa, păi să ştiţi că artiştii vin imediat după preoţi
în axiologia eclezială..."
Din acest moment, sau
puţin după aceasta începe golgota artistului iconar. Concepţia lui Sorin
Dumitrescu în ceea ce priveşte imaginea iconică porneşte de la un fapt concret.
Şi anume:” Creştinismul este esenţialmente vizual”. Acesta, debutează cu
întoarcerea Dumnezeului nevăzut cu fața. Şi vezi icoana.
„Spălată de ploaie,
pe lemnul unei icoane se poate tăia
ceapă", spunea Pr. Gherman, unul dintre Patriarhii Constantinopolului.
Fig.1 Iconostas (Prototip), Sorin Dumitrescu
Care este viaţa unei
icoane, naşterea ei, facerea, creşterea
şi poate chiar moartea, sau mai corect spus omorârea. De cele mai multe ori
omul obişnuit nu prea problematizează aceste precepte şi nu ştiu cum să se
raporteze la ele. Doar profesioniştii sunt cei care duc lupta.
La şcoala de artă studentul învaţă
să facă urechi, ochi, gură, nas, dar după aceea nimeni nu-l mai învaţă cum să
facă un nas divino-uman. Nu există program, nu există nici o Şcoală care să ne
înveţe să facem un nas divino-uman. Acum vine şi pune mâna Duhul Sfânt.
Ambianţa icoanei
descrie cadre care încă n-au luat fiinţă: Împărăţia care este după stingerea
lumii. Cum să figurez ceva pe care nici un om nu a văzut. Dar a văzut Duhul
Sfânt. Şi aşa apare acest univers morfologic uluitor - icoana. Acum începe
acest parteneriat. În care, ce trebuie să-l înveţe meşterul pe ucenic?
Sistemele de stand by. Să înveţi să-L aştepţi, să nu-l cauţi pe partener
unde nu este.
Pentru Sorin Dumitrescu Arta
icoanei s-a deteriorat prin apariţia icoanelor private care au pătruns în
locul frescelor liturgice şi s-au substituit lor. Totul sau aproape totul a
decăzut în pietism. Maicile au lacrimi vizibile ca de mărgăritar, Mântuitorul bate la uşă iar în grădină
este plin de flori, totul este deosebit de familiar. Nu mai există ierarhie, nu
mai există Dincolo, nu mai există bună cuviinţă,. Totul este amestecat,
totul este explicat, totul
este explicit. Ca şi cum creştinul este un tip retardat sau orb şi trebuieşte
condus de mânuţă. Nu mai exista inefabil şi necreat.
Să priveşti potrivit
rânduielii Bisericii. Dacă privim din punct de vedere cultural ne aflăm într-o
cu totul altă zodie. Să te uiţi la un eveniment, la un sfânt la orice
reprezentare iconografică care înfioară emotivitatea teologică, ca Biserica.
Lumea ştie mai multe în
materie de imagine religioasă de Pinturicchio, de Giotto, de Piero dele
Francesca decât despre patrimoniul bizantin al artei iconografice (Teofan
Cretanul, Teofan Grecul maestrul lui Rubliov, etc.). Lucifer este frumos,
expresiv, viril şi lipsit de biruinţă. Sunt exact trăsăturile culturii. Arta
egipteană e lipsită de biruinţă în pofida frumuseţii ei. Toate culturile
(egipteană, mesopotamiana, greacă etc.) sunt sacrale (religioase), sunt produse
de închipuirea oamenilor şi demonilor (zeilor). Pe ele se bazează
religiozitatea.
Creştinismul e
nereligios. Lumea crede că creştinismul e religios. Dimpotrivă, munca cea mai
intensă a sfinţilor părinţi ai Bisericii atât de mult invocat este să
dezreligiozifice creştinismul. Biserica nu-i religioasă e duhovnicească.
Fig. 2 Bună Vestire,
Sorin Dumitrescu
“Potrivit tradiției
Bisericii Una”, spune artistul în eseul la una din expoziţiile sale, “a
ridica o biserică înseamnă a construi o pogorâre. A înălța o pogorâre, iată
paradoxul care deosebește esențial bizantinitatea edificiului Bisericii
dinainte de Schismă, de elanul ascensional al goticității edificiilor de după
ruptura din Duecento. Două mentalități de constructor de biserici care se
exclud și care au sfârșit prin a înlocui sculpturalitatea edificiului eclezial
tradițional, cu principiile secularizante ale funcționalității arhitectonice”.
Fig.3 Iconostas, Sorin Dumitrescu
Deci, nu-şi imaginează
propria viziune: modelul său este ”vedenia" (avută de sfânt); în final,
ctitorul este cel care verifică conformitatea rezultatului (icoana) cu modelul
său ceresc (vedenia). Pictorul român Sorin Dumitrescu se aşază astfel în linia
celor mai însemnaţi exegeţi ai iconologiei creştine. El nu improvizează, nu
îngăduie simplei opinii private să submineze adevărul Tradiției, nu lasă
„inspirației” ceea ce e o chestiune de cunoaștere. Imaginile sale „dau de
văzut” o substanță teologică bine stăpânită, un univers coerent de teme și
simboluri ale Bisericii. Înțelegerea artei creștine e vagă și parțială, dacă nu
pornește de la o experiență spirituală nemijlocită. Fără participare liturgică,
fără trăire rituală, fără ritmica practicii religioase, stricta cultură
teologică e un eșafodaj abstract, iar arta icoanei o gesticulație vidă, aplicare
mecanică a unui rețetar. Lecturile și deprinderea analizei vizuale nu pot da
socoteală singure de rosturile imaginii sacre, nu pot lămuri „modul de
funcționare” al nevăzutului. E nevoie, în plus, de viață comunitară și
rugăciune. Pentru a te înscrie în tradiția artei creștine trebuie să o studiezi
în datele ei concrete, în contextul ei originar. E ceea ce Sorin Dumitrescu
numește „arheologia artei bizantine”.
Studiul atent al freșcelor și icoanelor medievale, reconstituirea lor
analitică, detaliul adus în gros-plan, reflecția tenace asupra compoziției,
proporțiilor, desenului, toate acestea sunt indispensabile pentru cel care vrea
să ajungă nu doar la o înțelegere arhivistică a lucrărilor, ci la
familiaritate, empatie, conviețuire.
Dar dincolo de toate acestea sondajul
„arheologic” în măruntaiele artei bizantine duce, în final, la descoperirea
unei dimensiuni, pe care numai practicantul, numai cel angajat direct, cu
uneltele și îndemânarea sa, în producerea icoanei, o poate presimți: e
componenta pneumatică a creativității, intervenția indicibilă, neanalizabilă a
Duhului. El te ajută, sau te abandonează, îți deschide noi perspective și
obturează altele, ți se alătură, sau ți se opune. Creatorul imaginii își
descoperă, astfel, anonimitatea. Află că nu face decât ceea ce face prin el, că
nu e decât un releu, un receptacul. Și că a înțelege efortul vechilor iconari
nu înseamnă a găsi o „explicație” pentru opera lor, ci, mai curând, a percepe
elocvența, supra-luminoasa lor muțenie”[3].
Bibliografie
Sorin Dumitrescu, Noi și icoana, Editura Anastasia, București
2010
Titu Alexandra, 13 pictori români, Editura Meridiane, Bucuresti, 1987
Sorin Dumitrescu, Catalogul
Expoziției: Biserici,
Pasul, Coloana, Ruina, Editura Centrul Cultural Palatele Brâncovenești,
2007
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu