marți, 11 decembrie 2012


                                                    

                                                 Criza iconologică şi iconografică
                                                    la pictorul Sorin Dumitrescu

                                                                                                       

 

             Sorin Dumitrescu s-a născut la 18 martie 1946, în București. Este profesor universitar la Universitatea Națională de Arte București iar din anul 2006 membru corespondent al Academiei Române.

Absolvent al Institutului de Arte Frumoase din Bucureşti în anul 1969, la clasa profesorului Corneliu Baba, avându-i colegi printre alţii şi pe Mihai Cismaru, Ștefan Câlția, Sorin Ilfoveanu, participă la anualele și bienalele republicane și la Saloanele Municipiului București încă din acest an.

Împreună cu artiştii Horia Bernea, Florin Ciubotaru, Marin Gherasim, Horea Mihai, Vasile Gorduz, Napoleon Tiron, Bata Marianov, Doru Covrig fondează în anul 1981 Gruparea 9+1.

            Pictor şi grafician de un real talent şi cu un înnoitor limbaj artistic şi conceptual, are numeroase expoziţii personale şi de grup, în anii '70-'80, la Bucureşti, Lugoj, Braşov, Timişoara dar şi peste hotare: 1974 Toulon; 1975 Stockholm; 1982 Paris, 1971 Festivalul de Artă de la San Marino, 1974 Maastricht, 1975 Concursul de Portret Paul Louis Weiler (Paris), 1981 Osaka, 1982 Bienala Tineretului de la Paris.

                Dar cu adevărat înnoitor şi vădind reale calităţi organizatorice, Sorin Dumitrescu devine un glas sonor al breslei din care cu mândrie face parte, odată cu deschiderea galeriei Catacomba, al cărui iniţiator şi curator este, în perioada anilor 1992-2001. Galeria bucureşteană, a cărui director, timp de un deceniu a fost pictorul Sorin Dumitrescu, s-a remarcat în anii destul de tulburi post revoluţionari prin promovarea pe simeze și, în general, în spațiul dezbaterii publice, a unei arte de mare anvergură spirituală. Tot el este şi Fondatorul Editurii și Fundației Anastasia. A pictat catapeteasma Bisericii "Scala Coeli alle Tre Fontane", (Fig.1) încredinţată Parohiei Ortodoxe Române "Sfântul Ioan Casian" din Roma. Deasemenea artistul Sorin Dumitrescu este şi un maestru al cuvântului. Printre cărţile sale cele mai cunoscute sunt de remarcat: "Chivotele lui Petru Rareş şi modelul lor ceresc", "Anticritice: Artiştii catacombei", "Rock&Popi - Carte de veghe creştină" şi "Iconostasul român de la Scala Coeli".

        Dar cred că sunt suficiente datele biografice, care totuşi se cereau de la sine, şi aşa cum o spune şi titlul acestei scrieri, subiectul principal este Criza iconologică şi iconografică în societatea contemporană, bineînţeles în strânsă legătură cu opera şi concepţia artistică a artistului Sorin Dumitrescu, artist care ţine cu toată fiinţa lui să nu fie considerat original sau novator în arta sa de iconar. Pentru că arta icoanei nu poate fi în nici un caz originală şi nici inovatoare.

 Un rol decisiv, o adevărată cotitură în viaţa sa de artist dar mai cu seamă în Viaţa sa, l-a avut apariţia Pr. Constantin Galeriu, care devine pentru dânsul un model şi un” canon” care-i v-a călăuzi întregul demers spiritual şi artistic. Chiar de la prima întâlnire, (în anul 1978), când artistul îşi devoalează profesia şi misiunea, acesta exclamă: "Aaaa, păi să ştiţi că artiştii vin imediat după preoţi în axiologia eclezială..."

 

Din acest moment, sau puţin după aceasta începe golgota artistului iconar. Concepţia lui Sorin Dumitrescu în ceea ce priveşte imaginea iconică porneşte de la un fapt concret. Şi anume:” Creştinismul este esenţialmente vizual”. Acesta, debutează cu întoarcerea Dumnezeului nevăzut cu fața. Şi vezi icoana.

 La un bătrân îmbunătăţit s-au dus mai mulţi nevoitori să ia cuvânt de folos. Unul singur a stat deoparte. Dând să plece laolaltă cu ceilalţi, bătrânul l-a întrebat de ce nu i-a cerut şi el cuvânt de folos. Mi-a fost de ajuns să te privesc - i-a răspuns acesta". Pornind de la acest citat, regăsit în Pateric, Sorin Dumitrescu consideră că „patristica este eminamente vizuală, iconică şi indexală. Teologia patristică ocoleşte demonstraţia şi explicitul. Părinţii nu teoretizează, ci arată. La ei totul este pe arătatelea; de la dumnezeieştile vederi şi simţiri teologice şi până la cele ale practicării milei, jertfei, evlaviei, rugăciunii, căinţei, ascezei, comuniunii ş.a.m.d. toate sunt pentru ei „arătări", aspecte iconice, icoane"[1].

Spălată de ploaie, pe lemnul unei icoane se poate          tăia ceapă", spunea Pr. Gherman, unul dintre Patriarhii Constantinopolului.

 

Fig.1 Iconostas (Prototip), Sorin Dumitrescu

 

 

Care este viaţa unei icoane,  naşterea ei, facerea, creşterea şi poate chiar moartea, sau mai corect spus omorârea. De cele mai multe ori omul obişnuit nu prea problematizează aceste precepte şi nu ştiu cum să se raporteze la ele. Doar profesioniştii sunt cei care duc lupta.

            La şcoala de artă studentul învaţă să facă urechi, ochi, gură, nas, dar după aceea nimeni nu-l mai învaţă cum să facă un nas divino-uman. Nu există program, nu există nici o Şcoală care să ne înveţe să facem un nas divino-uman. Acum vine şi pune mâna Duhul Sfânt.

Ambianţa icoanei descrie cadre care încă n-au luat fiinţă: Împărăţia care este după stingerea lumii. Cum să figurez ceva pe care nici un om nu a văzut. Dar a văzut Duhul Sfânt. Şi aşa apare acest univers morfologic uluitor - icoana. Acum începe acest parteneriat. În care, ce trebuie să-l înveţe meşterul pe ucenic? Sistemele de stand by. Să înveţi să-L aştepţi, să nu-l cauţi pe partener unde nu este.

               Pentru Sorin Dumitrescu Arta icoanei s-a deteriorat prin apariţia icoanelor private care au pătruns în locul frescelor liturgice şi s-au substituit lor. Totul sau aproape totul a decăzut în pietism. Maicile au lacrimi vizibile ca de mărgăritar, Mântuitorul bate la uşă iar în grădină este plin de flori, totul este deosebit de familiar. Nu mai există ierarhie, nu mai există Dincolo, nu mai există bună cuviinţă,. Totul este amestecat, totul este explicat, totul este explicit. Ca şi cum creştinul este un tip retardat sau orb şi trebuieşte condus de mânuţă. Nu mai exista inefabil şi necreat.

Să priveşti potrivit rânduielii Bisericii. Dacă privim din punct de vedere cultural ne aflăm într-o cu totul altă zodie. Să te uiţi la un eveniment, la un sfânt la orice reprezentare iconografică care înfioară emotivitatea teologică, ca Biserica.

Lumea ştie mai multe în materie de imagine religioasă de Pinturicchio, de Giotto, de Piero dele Francesca decât despre patrimoniul bizantin al artei iconografice (Teofan Cretanul, Teofan Grecul maestrul lui Rubliov, etc.). Lucifer este frumos, expresiv, viril şi lipsit de biruinţă. Sunt exact trăsăturile culturii. Arta egipteană e lipsită de biruinţă în pofida frumuseţii ei. Toate culturile (egipteană, mesopotamiana, greacă etc.) sunt sacrale (religioase), sunt produse de închipuirea oamenilor şi demonilor (zeilor). Pe ele se bazează religiozitatea.

Creştinismul e nereligios. Lumea crede că creştinismul e religios. Dimpotrivă, munca cea mai intensă a sfinţilor părinţi ai Bisericii atât de mult invocat este să dezreligiozifice creştinismul. Biserica nu-i religioasă e duhovnicească.

Simţirea iconică apare când apare icoana iar icoana apare când Hristos se întoarce cu fata. Dar fundamentul ei apare o dată cu Biserica. La Cincizecime, la Pogorârea Sfântului Duh. Într-o icoană totul este închegat în ansamblul doctrinar, nimic nu este pus la întâmplare, subliniază adesea pictorul Sorin Dumitrescu. Aceasta presupune existenţa unor texte-suport ale fiecărei icoane. De aceea, icoana pare a fi înrudită mai degrabă cu scrierea decât cu pictura, este „un text iconografic". De unde şi autenticitatea unui iconar prin „fidelitatea creatoare cu care accesează textul-suport". Într-un fel, iconarul autentic se războieşte cu autorul de tablou religios: „Organul duhovnicesc care îi făcea altădată pe iconari să perceapă cu sfântă înfiorare „rudenia de sus", divino-umană şi revelată a textelor scripturistice, cele pe baza cărora au fost formulate modelele iconografice ale tuturor icoanelor creştinătăţii, s-a atrofiat vizibil şi, odată cu el, s-a diminuat prestigiul acestor texte-suport". Fenomenul rupturii tabloului religios, de icoană se petrece spre finalul secolului al XI-lea în Occident.

 

 

Fig. 2 Bună Vestire, Sorin Dumitrescu

 

 

Potrivit tradiției Bisericii Una”, spune artistul în eseul la una din expoziţiile sale, “a ridica o biserică înseamnă a construi o pogorâre. A înălța o pogorâre, iată paradoxul care deosebește esențial bizantinitatea edificiului Bisericii dinainte de Schismă, de elanul ascensional al goticității edificiilor de după ruptura din Duecento. Două mentalități de constructor de biserici care se exclud și care au sfârșit prin a înlocui sculpturalitatea edificiului eclezial tradițional, cu principiile secularizante ale funcționalității arhitectonice”.

În arta icoanei „desenul şi culoarea au stătut marital sfinţit, adică ierarhic: desenul este cel care trebuie să iubească culoarea ca pe sine însuşi, iar culoarea să asculte desenul"[2]. Desenul şi culoarea (Fig.2) sunt în armonie precum glasul şi isonul cântării bisericeşti. Dar ştiind că Sorin Dumitrescu este unul din marii prieteni pe care i-a avut Nichita Stănescu, nu sunt de mirare exprimările sale adesea năucitoare. Pe de altă parte, trebuie să o spunem apăsat: întreaga operă iconografică a pictorului Sorin Dumitrescu este, totodată, o luptă contra kitsch-ului, căci nu este loc pentru culori în plus ori prea ţipătoare într-o icoană autentică. Nimic după ureche. Până la urmă aceasta este una dintre mizele demersului creaţiei artistice în sine, de a arăta că fiecare actor are un rol bine stabilit în făurirea unei icoane sau a unei fresce: sfântul are vedenia cerească - de la el provine „textul iconografic"; iconarul are la rândul său „viziunea vedeniei sfântului”.

Fig.3 Iconostas, Sorin Dumitrescu

 

Deci, nu-şi imaginează propria viziune: modelul său este ”vedenia" (avută de sfânt); în final, ctitorul este cel care verifică conformitatea rezultatului (icoana) cu modelul său ceresc (vedenia). Pictorul român Sorin Dumitrescu se aşază astfel în linia celor mai însemnaţi exegeţi ai iconologiei creştine. El nu improvizează, nu îngăduie simplei opinii private să submineze adevărul Tradiției, nu lasă „inspirației” ceea ce e o chestiune de cunoaștere. Imaginile sale „dau de văzut” o substanță teologică bine stăpânită, un univers coerent de teme și simboluri ale Bisericii. Înțelegerea artei creștine e vagă și parțială, dacă nu pornește de la o experiență spirituală nemijlocită. Fără participare liturgică, fără trăire rituală, fără ritmica practicii religioase, stricta cultură teologică e un eșafodaj abstract, iar arta icoanei o gesticulație vidă, aplicare mecanică a unui rețetar. Lecturile și deprinderea analizei vizuale nu pot da socoteală singure de rosturile imaginii sacre, nu pot lămuri „modul de funcționare” al nevăzutului. E nevoie, în plus, de viață comunitară și rugăciune. Pentru a te înscrie în tradiția artei creștine trebuie să o studiezi în datele ei concrete, în contextul ei originar. E ceea ce Sorin Dumitrescu numește „arheologia artei bizantine”. Studiul atent al freșcelor și icoanelor medievale, reconstituirea lor analitică, detaliul adus în gros-plan, reflecția tenace asupra compoziției, proporțiilor, desenului, toate acestea sunt indispensabile pentru cel care vrea să ajungă nu doar la o înțelegere arhivistică a lucrărilor, ci la familiaritate, empatie, conviețuire.

Dar dincolo de toate acestea sondajul „arheologic” în măruntaiele artei bizantine duce, în final, la descoperirea unei dimensiuni, pe care numai practicantul, numai cel angajat direct, cu uneltele și îndemânarea sa, în producerea icoanei, o poate presimți: e componenta pneumatică a creativității, intervenția indicibilă, neanalizabilă a Duhului. El te ajută, sau te abandonează, îți deschide noi perspective și obturează altele, ți se alătură, sau ți se opune. Creatorul imaginii își descoperă, astfel, anonimitatea. Află că nu face decât ceea ce face prin el, că nu e decât un releu, un receptacul. Și că a înțelege efortul vechilor iconari nu înseamnă a găsi o „explicație” pentru opera lor, ci, mai curând, a percepe elocvența, supra-luminoasa lor muțenie[3].

 

 

 

 

Bibliografie

Sorin Dumitrescu, Noi și icoana, Editura Anastasia, București 2010

Titu Alexandra, 13 pictori români,  Editura Meridiane, Bucuresti, 1987


Sorin Dumitrescu, Catalogul Expoziției: Biserici, Pasul, Coloana, Ruina, Editura Centrul Cultural Palatele Brâncovenești, 2007

 



[1] Sorin Dumitrescu, Noi și icoana, Editura Anastasia, București 2010, p.23
[2] Sorin Dumitrescu, Op.cit., p.47
[3]Andrei Pleșu, Cuvânt de însoțire,  http://www.princeradublog.ro/jurnal/ridicarea-pogorarii/
 

sâmbătă, 7 iulie 2012